De la jogging la viol. Sau cum te bagă prietenii la puşcărie

http://www.flickr.com/photos/pensiero/ / CC BY-NC-ND 2.0

Ţin de ceva vreme în draft două postări: una mai motivaţională aşa -„Cum m-am apucat de alergat”, iar cealaltă nu numai motivaţională, ci şi utilitară - „Influenţa alegatului asupra vieţii sexuale”. Nu le-am publicat pană acum pentru că tot aveam senzaţia că nu le-am găsit tonul potrivit. Mă rog, în cazul celei cu sexul mai aveam un motiv, îmi trebuie un specialist în formule matematice (şi, eventual, în excel) pentru a-mi genera nişte grafice complexe. Aşa că vă daţi seama ce surpriză am avut când am citit, pe blogul unui drag coleg, ambele subiecte tratate într-o postare care mă viza în mod direct.

Aşadar vă recomand cu căldură un nou text despre mine, al băiatului cu sânii (nume care i se trage de la o postare anterioară). E cea mai fun caracterizare caricaturizare a mea, pe care mi-a fost dat să o citesc până acum. Şi nu, nu mă prefac că am umor şi apreciez textul doar aşa, ca să las impresia că nu mă deranjează. Sincer, îmi place, e genial! Promit chiar că o să ţin un discurs de apreciere în memoria autorului după ce va sfârşi într-un stupid şi inexplicabil accident tragic.

Povestea lui Gheorghiţă, un băiat care se săturase să se remarce prin intelect 

Totul era aşezat în viaţa lui Gheorghiţă, lucru care nu îl împiedica, însă, să debordeze de paranoia.

Se trezea în fiecare dimineaţă cu gândul că aceea va fi ziua în care prietena lui îşi va da seama că Gheorghiţă nu e de nasul ei.

De la o vreme alerga câte patru kilometri pe zi, deşi el se lăuda că sunt şapte, convins că este considerat un ridicol ce pietonii pe care îi depăşea. Citiţi aici continuarea textului

De ce nu am votat (revenire)

Foto Adriana Neagoe

Era ca şi cum ar fi trebuit să aleg de ce anume să mă îmbolnăvesc, de SIDA sau de cancer. E imposibil să preferi un tip de suferinţă celuilalt. Dacă tot e să mă îmbolnăvesc pentru că, din păcate, nu exista şi altă opţiune, atunci fie ce-o fi, dar nu vreau să aleg eu…

OK, poate comparaţia e un pic exagerată în sensul că în urma votului de ieri nu o să moară (cred) nimeni. În schimb se va suferi şi se va suferi zdravăn. Dacă am aşteptat anul 2009 cu o strângere de inimă, confirmată din păcate, 2010 mă sperie de-a binelea. Criza economică, suprapusă peste, deja, o prea lungă criză politică şi combinată iresponsabilitatea oamenilor politici, va avea consecinţe la care mi-e frică să mă gândesc.

O singură satisfacţie – ştiu, meschină – am, gândul că toţi fanaticii care au votat acum cu încrâncenare, crezând că au ales personajul providenţial care îi va scăpa de tot ce nu i-a scăpat în cinci ani de mandat (corupţi, moguli, criză), îşi vor roade unghiile de ciudă peste mai puţin de un an. O să mai vorbim despre asta atunci, dacă vom mai fi în ţară.

PS. E incredibil ce ursitoare sadice a avut Geoană la naştere şi cum l-au blestemat să fie toată viaţa, nu prostănac, ci excesiv de prost. Bucuria de la anunţarea exit poll-urilor ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Geoană nu putea să intre într-o situaţie în care să nu fie prost. Pur şi simplu nu era în firea lucrurilor. Prin urmare era clar că nu avea cum să fi câştigat alegerile. Singura situaţie acceptabilă în aceasta lume posibilă era ca Geoană să se fi bucurat ca prostul, el pierzând, de fapt, alegerile. Dacă nu era atât de prost, ar fi fost mai rezervat la anunţarea exit poll-urilor.

Fascinant de asemenea ce coaie a avut Băsescu. Am privit sute de imagini de la sediul din Modrogan din momentul anunţării rezultatelor. Absolut toţi cei prezenţi erau negri, nici unul nu mai părea să creadă ca a câştigat. Nici Băsescu nu era în apele lui, însă a găsit resurse (instinct de animal!? bluf genial!?) să strige „Victorie!”. S-a dovedit că a avut dreptate. 

Am mai scris

De ce nu votez (partea a doua)

De ce nu votez

Cine împarte cadourile duminică

Send your own ElfYourself eCards

Am scris aici şi aici, în cheie serioasă, de ce nu votez. Asta e cheia fun, via Bucătarulflegmatic.

Sărbători fericite!

De ce nu votez (partea a doua)

Foto Adriana Neagoe

Am răspuns o dată aici. Dar pentru că munca mea m-a obligat să urmăresc şi dezbaterea din aceasta seară, găsiţi mai jos câteva din observaţiile pe care mi le-a stârnit:

• Chiar mi-e imposibil să aleg între fostul prieten al lui Vântu şi actualul prieten al lui Vântu. Ambii candidaţi au o mare problemă de coerenţă şi consecvenţă. Nu poţi să faci pactul cu diavolul în parcare la Tâncăbeşti, cum a făcut Băsescu, şi apoi să strigi în piaţa publică „uite-l pe dracu!”. Nu poţi să te lepezi de Satana, public, cum a făcut Geoană, iar seara să-l vizitezi pentru un moment de relaxare. 


• Băsescu e ipocrit – nici o surpriză aici. Geoană însă, dacă e să-l credem pe Vântu (şi nu văd de ce nu l-aş crede), a minţit flagrant spunând că abia îl cunoaşte pe mogul. În plină campanie electorală, în ajunul alegerilor. N-am cum să-mi încredinţez votul cuiva care mă minte cu atâta nesimţire în faţă. 


• A fost incredibilă lipsa de abilitate a lui Geoană în confruntarea de aseară cu Băsescu. „Prostănac” e un calificativ prea blând pentru prestaţia lui. Era fascinant aproape (ca la un meci de box) să-l vezi pe Geoană tot mai încurcat şi stângaci, iar pe Băsescu înflorind şi radiind pe măsură ce se hrănea cu slăbiciunea adversarului. 


• Greţoasă sarabanda de promisiuni din partea a doua a dezbaterii: programul rabla la tractoare promite Geoană, deja avem spune Băsescu; case pentru tineri ţărani vrea actualul preşedinte, ba pentru toţi tinerii - supralicitează Geoană; grijă pentru pensionari şi salarii pentru profesori şi medici - anunţă Geoană, medicamente pentru mamele cu copii bolnavi de poliomielită spune, smulgându-ne o lacrimă, Băsescu.


• Nu-mi iese din minte: Cum poţi, când Vântu e principala ţintă de campanie a contracandidatului tău şi chiar tu îl descrii ca malefic, să te întâlneşti cu el sub obiectivele fotoreporterilor, sub ochii SPP-iştilor şi ai mai ştiu eu cui? Şi asta chiar în ajunul dezbaterii, vârându-i practic adversarului muniţia pe ţeavă. Ori e un gest iraţional şi Geoană e incredibil de prost (prostănac e, după cum spunem, o caracterizare mult prea dulce), ori oamenii ăştia îi sunt atât de îndatoraţi unuia ca Vântu, încât nu-i pot refuza acestuia o invitaţie, chiar dacă asta înseamnă sinucidere politică.


• Dincolo de prestaţia candidaţilor din dezbatere, nu votez pentru că seara asta ne-a arătat încă o dată că jocurile se fac în altă parte. Numai copiii îşi pot imagina că e o competiţie între programe politice, că alegem politicianul cel mai potrivit pentru a-i încredinţa mandatul nostru şi a ne reprezenta interesele. Chestiunile hotărâtoare nu se tranşează în faţa electoratului, ci noaptea în parcarea de la Tâncăbeşti, de exemplu, sau, tot noaptea, în vila domnului Vântu. Iar dacă sunt convins de un singur lucru, acela e ca nu despre interesul meu, al cetăţeanului generic, s-a discutat acolo. De ce aş face jocul oamenilor ăstora? De ce le-aş da girul meu? De ce aş pune umărul la propăşirea lor? 


• Ok, îmi veţi spune că neducându-mă la vot, nu îi împiedic cu nimic. Aveţi dreptate. Dar nici ducându-mă la vot nu îi împiedic cu nimic şi nu schimb situaţia cu ceva. Cel mult, îmi ofer sprijinul unei tabere sau alta. Or vreau să am măcar satisfacţia că nu sunt doar o simplă masă de manevră, ca nu sunt doar unul dintre milioanele de gură cască care, cu ochii lipiţi de televizor, înghit gogoaşa nemestecată şi se prezintă apoi, pavlovian, în faţa urnei, făcând exact ceea ce politicienii se aşteaptă de la ei. E refuzul meu şi forma mea de protest nonviolentă.

People at Parties

Azi vă recomand un blog. Pe Bartosz, fotograful din spatele lui, îl găsiţi – după cum singur se descrie – strecurându-se la cele mai tari petreceri din oraş şi surprinzând momente ale serii ce vor fi uitate până dimineaţa. Scene ciudate şi frumoase de pe stradă, din baruri sau din livinguri…

Din cluburile, străzile, barurile şi livingurile lor. În Germania.

Blogul se numeşte „We are Like Cristal”, cristal însemnând:

a freaky, wild, spontaneous, and party girl with a love for life...and sex

a rare beauty, who is extremly smart, and has a love for life!

a beautiful person who wants to change the world and all that she meets in it!!! My hero wow, i just met a crystal... she was amazing!

a Person That Doesn't Disrespect Anyone And Is Very Unique.

Crystal METH Anphetomin - dangerouslly addictive street drug.

Atenţie, unele foto sunt NSFW, dar aveţi thumbnail-uri şi puteţi sări peste. Sau nu :)

Cum să faci succes online

Via BuzzMachine

Dilema zilei: Mulţi, dar proşti sau proşti, dar mulţi?

sursă foto: http://www.flickr.com/photos/sgw/2332493046/

Nicolae Manolescu, preşedintele USR, declara ieri într-un interviu din Adevărul că Uniunea Scriitorilor din România e cea mai mare din Europa şi are cei mai mulţi membri.

„În primul rând, este una dintre cele mai mari din Europa. Aproape nicăieri nu mai există o asociaţie de breaslă atât de puternică, de numeroasă şi de reprezentativă. În foarte multe dintre ţările est-europene, foste comuniste, uniunile au dispărut.”

Cum ar veni, deşi avem o literatură cât se poate de discretă (acesta e, evident, un eufemism ca să nu zic aproape invizibilă), avem cei mai mulţi scriitori cu patalama din zona asta de lume. Tare, nu?!

De ce nu votez

De scârbă – ar fi cel mai scurt răspuns.

Iar pentru cel mai bun argument e suficient să privim la ziua de ieri, când demenţa politică a atins cote paroxistice – ore nesfârşite de ceartă despre „unde să ne certăm”. Totul transmis, rumegat şi analizat drept subiect de mare interes de toate televiziunile de ştiri, într-o halucinantă dezbatere despre nimic.

Nu sunt naiv, ştiu cât de importante sunt ultimele aparţii ale candidaţilor şi cât de bine trebuie ele pregătite, dar nu sunt nici într-atât de imbecil pe cât mă cred candidaţii să mă las sedus de tarantela politică pusă în scenă pentru un electorat stupid. Şi nu numai de cea de ieri, ci cea de 20 de ani încoace.

Nu vreau să votez oameni care îmi dispreţuiesc în aşa măsură interesele. Or, tot ce au făcut în anul asta de criză nu au fost decât gesturi împotriva intereselor mele. Până acum am votat încercând să aleg răul cel mai mic. Nu ştiu dacă am avut dreptate de fiecare dată. Acum însă nici măcar nu mai cred că pot discerne care e răul cel mai mic.

Nu vreau ca votul meu să legitimeze un politician care nu mă reprezintă şi pe care pun ştampila doar pentru că nu găsesc o variantă mai bună. Sper doar că absenţa mea şi a altor, cât mai multor, milioane de români îi va speria la un moment dat. Sau că se va găsi cândva politicianul ăla cu suficient creier politic care să considere profitabil să ni se adreseze şi nouă. Până atunci, dacă România se va mişca, se va mişca oricum în pofida politicienilor şi nu graţie lor.

Mă rog, aş fi putut vota precum pitici gratis, dar cred că pentru actualii candidaţi nu merită nici măcar să-ţi murdăreşti organul.

Cu ce înlocuiesc alergatul

Pentru că e vreme urată şi mai vine şi iarna, mă văd nevoit să înlocuiesc alergatul cu altceva. Şi cum Wii-ul îţi dă doar o senzaţie înşelătoare că ai face sport, m-am gândit să încerc ceva mai serios. Ce ziceţi?

Fiecare alergător poartă în picioare pantofii de maratonist

Nu cred că există persoană care, alergând în mod curent mai mult de câţiva kilometri, să nu se fi gândit măcar odată la provocarea supremă – maratonul.

Dacă mi-ar fi spus cineva acum câţiva ani că eu o să mă gândesc, fie şi teoretic, la maraton, i-aş fi râs în nas. Acum un an nu eram în stare să alerg un kilometru legat fără să-mi dau sufletul. Acum alerg 4 – 5 zile pe săptămână câte 7,5 km, iar săptămâna viitoare vreau să măresc distanţa la 8. Până la maraton mai e enorm, dar cel puţin sunt pe drum.

De ce fac asta, mă întreabă admirativ sau ironic prietenii. Nu, nu e vorba doar de condiţie fizică, de inimă mai puternică, de articulaţii mai sănătoase şi de un tonus general mai bun. Ele au venit odată cu alergatul zilnic, dar e ceva mai mult decât atât.

E vorba, în primul rând, de limitele personale şi de depăşirea lor. E vorba de fiecare pas dureros pe care îl faci, cu impresia că ai ajuns la ultima picătură de energie, pentru ca apoi să storci resurse pentru încă unul şi încă unul, adăugând în final alte câteva sute de metri la recordul personal anterior. E vorba de transpiraţia care se scurge pe ceafă si pe spate, de amestecul ciudat de sfârşeală şi exaltare pe care îl simţi la finalul fiecărei curse, de satisfacţia că te-ai dus mai departe decât ai fost până atunci vreodată. Şi de promisiunea unui şi mai departe, mâine… E vorba de modelarea unui organism, un organism pe care l-ai adus să facă de 10 ori mi mult decât putea acum 10 luni şi pe care încerci să-l faci să poată de 50 de ori mai mult în viitor. E vorba de cât de mult îţi poţi împinge limitele…

Şi, cel mai frumos în toată povestea asta e ca sunt limite a căror depăşire e la îndemâna oricui. Vă trebuie doar pantofi de alergat şi un trening. Şi, evident, o inimă sănătoasă, nu cum e cazul aici.

Ca argument că nu sunt singurul nebun, mai jos două filmuleţe.

Pentru cei serioşi, un trailer al unui documentar impresionant despre spiritul maratonului



Iar pentru cei cărora li s-a aplecat de tonul motivaţional şi patetic al primului clip, un trailer al unui film delicios peste care am dat, din întâmplare, în week-end. Rulează pe HBO Comedy

Cum am primit eu cadou sânii unei colege

Cum e să primeşti cadou, în avans la aniversarea ta, sânii unei colege, fără ca tu măcar să fi visat asta? Mai mult, cum e să te poţi lăuda că ai pus mâna pe ei, fără ca partenera ta să se supere?

Puteţi afla cum, citind aici întreaga poveste. Later edit: Din motive care îmi scapă - autorul postării susţine, totuşi, sus şi tare, că nu a fost ameninţat cu castrarea de către colegă - povestea a fost ştearsă de pe blog. Mi-a dat însă voie să iau din cache-ul google şi sa o public aici. 

Povestea visului meu erotic cu Gheorghiţă

Atenţie, acest text conţine interpretari de vise şi rigori ştiinţifice

Premise

Pentru a nu avea impresia că acesta este încă un text în care se introduce forţat un conţinut sexual pentru a aduce audienţă, simt nevoia să îl abordez cu o minimă rigoare ştiinţifică.

În apărarea mea, trebuie să recunosc din start că în preziua visului am citit un articol în Gândul care pleda pentru relaţiile sexuale la locul de muncă. Faptul că în vis apar cele trei personaje de care voi scrie mai jos nu este nici el întâmplător.

Personajele:

Eu – apar frecvent in visele pe care le am, deci nici o surpriză aici;

Gheorghiţă – îl ştiu de cinci ani, adică îndeajuns de mult cât să cunosc că în spatele aparenţei sale de cybernerd bate o inimă de star porno. Mai mult, în preziua visului am stat de vorbă cu el, l-am înjurat, ba chiar am comentat şi la blogul lui;

Maria – este o colegă de serviciu, o ştiu de patru ani, este femeie şi are sâni, deci nici o surpriză aici.

VISUL…

Maria stă relaxată pe scaun, la birou, în timp ce Gheorghiţă, sprijinit de spătar,  o ţine în braţe şi vorbeşte despre lucruri interesante – evoluţia presei online, strategiile companiior de asigurări din România etc…

La un moment dat observ că ambele mâini ale lui Gheorghiţă se sprijină pe sânii Mariei, iar degetele lui se mişcă de-a lungul şi de-a latul lor fără nici o jenă.

Strig: “Gheorghiţă, nenorocitule, să nu crezi că păcăleşti pe cineva cu stratagemele astea de doi bani! Ia mâna de pe sânii fetei!”

Gheorghiţă răspunde cât se poate de puţin deranjat: “De ce să le iau, dacă îi place”?

Maria răspunde la rândul ei cât se poate de relaxat: “De ce să le ia, poate îmi place”…

Protestez în continuare, astfel încât Maria îl îndepărtează pe Gheorghiţă din spatele ei şi îl trimite lângă mine, în faţa ei. Apoi se apleacă peste birou şi dă startul unui concurs. “O să număr de la 10 la 0. La zero luaţi mâna”.

În momentul în care Maria începe să numere, Gheorghiţă o apucă pe Maria cu mâna stângă de sânul stâng, în timp ce eu o apuc cu mâna dreaptă de sânul drept, fiecare dintre noi manevrând obiectul de concurs cum ştie mai bine. “10, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1, zero!”

Gheorghiţă şi cu mine ne retragem sportiv mâinile în acelaşi timp. Maria părăseşte biroul câteva secunde. Eu şi cu Gheorghiţă ne ferim să ne privim în ochi.

Maria se întoarce cu două cartonaşe pe care le lipeşte pe perete.

Eu primisem nota 9. Gheorghiţă nota 8… Mă trezesc cu gândul că Gheorghiţă o să se supere pe mine.

Interpretări:

1) Gheorghiţă este un pervers chiar şi în visele altora;

2) Gheorghiţă reuşeşte să vorbească despre evoluţia presei online, strategii de marketing etc chiar şi în visele erotice;

3) Nota 8 obţinută de Gheorghiţă este mai valoroasă decât nota 9 obţinută de mine. Lăsând la o parte faptul că optul este o cifră eminamente erotică, dată pe spate poate însemna şi infinit. Pe când un nouă, fără să dea nimeni de şase înainte, e un fel de onanie… (Bucătarulflegmatic)

Nu ştiu dacă e de laudă sau nu. Ce pot spune e că, dacă aş fi fost în locul lui Danuţ, autorul postării şi unul dintre cei mai talentaţi oameni pe care i-am cunoscut, n-aş fi fost la fel de indulgent cu el, aşa cum a fost el cu mine. El n-ar fi primit de la mine notă de trecere :D .

De ce nu vă recomand Toyota

Scutiţi-mă de aprecieri de genul – Toyota, cel mai mare producător mondial, locul 1 în topul calităţii şi satisfacţiei clienţilor. O fi aşa, dar la ei acolo. Sau pe oriunde, dar nu în România. În România, maşina ţi-o vinde şi ţi-o repară, nu la colţul străzii ci chiar în service-ul oficial, un dorel român. Iar odată intrată pe mâna lui, Dumnezeu cu mila.

Marţi, după 12 zile de aşteptare, am fost să-mi ridic maşina din Pipera, de la Toyota Nord Bucureşti. Un mizilic de reparaţie de 53 milioane de lei vechi (slavă Domnului că din banii asigurărilor). Nimic complicat – de înlocuit aripa faţă stânga, masca faţa şi farul stâng, plus câteva plastice de sub aripă. Preiau maşina, semnez ce e de semnat după ce verific calitatea îmbinării si a vopsirii şi plec. După 500 de metri vad că nu merge faza scurtă la farul schimbat. Întorc nervos şi mă duc la angajatul Toyota de la care preluasem maşina. ÎI zic ce nu merge, se uită nedumerit şi duce maşina în spate. Revine spunându-mi că e ars becul, dar că nu e acoperit de asigurare şi că trebuie să plătesc. Eu rămân siderat. Maşina venise cu toate becurile funcţionale în service, aveam pretenţia să o iau la fel. Pretenţie aberantă, probabil, în opinia angajatului Toyota – becul e consumabil şi se mai arde, clientul trebuie să plătească. Fiecare o ţine pe a lui. Într-un final mi-aduce maşina, îmi dă cheile şi face un gest scârbit că mi-a făcut o concesie punându-mi becul gratuit.

În aceeaşi seara, când plec de la muncă, surpriză: faza scurtă la farul stâng iar nu se aprinde.

Miercuri dimineaţă, din nou la service-ul Toyota din Pipera. Nenea se uită încurcat, ridică capota, meştereşte ceva la fişele care întră în far şi se aprinde becul. Nu făcea contact bine. Eu m-am mirat, el nu s-a mirat (probabil o fi un lucru la care te poţi aştepta de la o marcă aflată pe locul I în topul calităţii). Plec înjurând în gând, regretând timpul pierdut.

Miercuri seara, uitându-mă mai bine la maşină, constat că angajaţii service-ului Toyota îmi mai făcuseră o bucurie. Nu montaseră şi chedereul de la îmbinarea aripii cu parbrizul. Nu-mi dau seama dacă e grav sau nu (deşi dacă a fost pus acolo trebuie să aibă vreun rol) şi, scârbit, renunţ să mă mai duc încă o dată, joi, în service.

Joi seară, când plec de la muncă, o nouă surpriză: iar nu funcţionează faza scurtă, de data aceasta la ambele faruri. Mă sperii chiar şi mă gândesc la ce e mai rău – vreun scurt circuit, fire neizolate care se udă, fişe conectate prost...

Vineri dimineaţă din nou în service. Merg direct la persoana care se ocupă de reclamaţii. Explic situaţia – problema cu farurile şi cea cu chederul. După vreo jumătate de oră maşina e gata. Analista Servicii Clienţi de la Departamentul Satisfacţie Clienţi (sic) îmi spune că … era un bec ars, cel de la farul drept, la care ei nu umblaseră şi că… becurile se mai ard (cu alte cuvinte nu e vina lor şi iar mi-au făcut o concesie că mi-au schimbat becul pe banii lor). Mai avea un pic şi spunea că sunt un client cărpănos care pierde ore şi face zeci de km zilnic până în Pipera ca să schimb becurile - consumabile, nu-i aşa?! - pe banii service-ului. Despre cum de s-a ars şi becul de la farul drept la doar două zile după cel stâng nici o explicaţie, despre şirul de coincidenţe care m-a făcut să mă întorc de trei ori în service, nici o explicaţie. De ce dacă era ars doar un bec, nu funcţionau ambele, tot nici o explicaţie.

Cel mult puteam eu să-mi imaginez cum, năpădit de depresie după ce colegul lui din stânga şi-a dat obştescul sfârşit marţi, becul din dreapta s-a sinucis joi, neputând suporta pierderea suferită. Iar becul nou stătea stins în semn de reculegere.

Scârbit total, renunţ să mai fac vreun comentariu şi întreb de cheder. „S-a pus”, vine scurt răspunsul Analistei Servicii Clienţi de la Departamentul Satisfacţie Clienţi. „Aha - mă gândesc - deci s-a pus singur. După ce ratase data trecută, acum a reuşit să sară din raftul cu piese de schimb fix la locul potrvit”…

Ce m-a deranjat:

- Timpul pierdut - în total vreo 6 ore din viaţa mea pierdute pe drum, în trei zile, pentru că, cel mai probabil, un dorel n-a montat ceva bine acolo. Nu mai pun la socoteală benzina şi nervii.

- Atitudinea celor din service – in principal a consilierului de la tinichigerie dar şi a analistei servicii clienţi care, în loc să încerce să vadă ce anume e in neregulă de se ard becurile în draci şi să verifice cum a fost montat farul, dau vina pe becuri şi pe soartă (aşa sunt becurile, se mai ard).

- Nimeni nu şi-a cerut scuze pentru nimic. Ok, au rezolvat, cel puţin deocamdată, problemele, gratuit, dar cu costuri de timp din partea mea. Ştiu, nu prea ai cum să despăgubeşti asta, dar nu-i durea gura să îşi ceară scuze.

- Nesiguranţa – după experienţa de săptămâna asta nu mai am curaj să îi las pe cei de la Toyota Nord să umble la ceva vital la maşină – gen frâne, direcţie sau mai ştiu eu ce. Dacă nu s-au putut descurca cu un amărât de far…

Celor care cred că exagerez (până la urmă e vorba de câteva becuri, care, nu-i aşa, se mai ard), că e un caz singular şi că Toyota face totuşi maşini bune, le ofer şi un scurt istoric al relaţiei mele cu Toyota şi cu service-ul din Pipera, relevante pentru calitatea exemplarului meu şi calitatea serviciilor lor.

- Toamna 2007 mi se schimbă haionul, după ce un bou a intrat în maşina din spatele meu şi a proiectat-o în a mea. Un dorel de la service uită să lege fişele la dezaburirea de la lunetă. La venirea iernii mai fac un drum suplimentar în service ca să rezolv problema. (servicii de calitate)

- Toamna 2008 pedala de ambreiaj scârţâie îngrozitor când dau drumul la căldură, iar maşina pleacă zdruncinat. La revizie mi se gresează pedala, dar contra cost. (lucrare neacoperită de garanţie, probabil e normal ca la liderul mondial în domeniul calităţii auto să scârţâie pedala de ambreiaj)

- Începutul lui 2009 mi se strică pompa de apă şi pierd lichid de răcire. Cei de la service încearcă iniţial să mă convingă că nu am măsurat eu corect nivelul de antigel. Într-un final mi se schimbă pompa de apă pe garanţie. Am fost pus să plătesc câţiva litri de antigel. (na, se mai întâmplă să se strice pompa de apă şi la maşinile care au mai puţin de 25.000 km la bord)

- Vara lui 2009 inundaţie în maşină. Scurgerea de la aerul condiţionat înfundată, iar tot condensul se scurge pe podea. Plătesc lucrările de curăţare. Mi s-a explicat că e ceva normal să se întâmple asta şi că nu e acoperit de garanţie.

- Dacă mai adaug la astea şi două chemări în service pentru defecte descoperite de Toyota la lotul din care făcea parte exemplarul meu (centuri de siguranţă, probleme la deschiderea air-bag-urilor din scaune), cred că pot spune, fără să exagerez, că am fost la service-ul Toyota mai des decât mi-am vizitat mama.

Aşadar: cumpără cineva Yaris Big-Small, portocaliu, model 2006, motor pe benzină, 1l, nivel de dotare terra, 33.000 km? Haideţi, că e o culoare frumoasă şi consumă puţin.

Cum m-am îmbolnăvit de gripa porcină

Nu mai ştiu exact când a început totul. Sâmbătă am fost la moving out party la Mazi, iar când m-am întors Ioana bolea în pat: dureri de cap şi dureri musculare. Pe atunci nu bănuiam nimic. Duminică dimineaţa însă (mă rog, dimineaţa pe la 12.30), abia de m-am putut ridica din pat: dureri musculare şi dureri de cap. Confuz încă (nu-mi băusem cafeaua), am încercat să înţeleg de unde. OK, nu mai alergasem de câteva zile (mic accident la degetul mic de la piciorul drept), dar nici eu nu cred că-s atât de dependent de joggingul de dimineaţă încât să dezvolt simptome de abstinenţă. Am încercat să trec mai departe şi să-mi trăiesc duminica.

Cu greu. Deşi am băut vreo 4 cafele espresso, am încercat să mănânc ceva, durerea de cap se accentua în loc să treacă. Ceva îmi apăsa fruntea şi tâmplele de parcă voia să-mi fărâme capul. Oricât aş urî medicamentele, am acceptat într-un târziu sfaturile Ioanei şi am luat un panadol. Şi o aspirină. Şi vitamina C. Şi Supradin Forte. Şi oscillococcinum. Şi aş fi luat întreaga pungă de medicamente dacă nu mi-ar fi trecut între timp. Totuşi ceva nu-mi dădea pace.

La Sinaia tocmai se închidea un hotel din cauza gripei poricine. GRIPĂ PORCINĂ?! Cu mâinile tremurânde am tastat pe laptop google şi apoi „simptomele gripei porcine”. Am găsit:

Simptomele gripei porcine sunt similare gripei umane:

- febra

- frisoane

- dureri de gat

- dureri musculare

- dureri de cap (cefalee)

- fatigabilitate

Un număr mare de persoane infectate cu acest virus acuza şi simptome precum diaree şi vărsături.

În cazurile grave, poate duce la pneumonie şi chiar moarte. Perioada de incubare la oameni este între doua şi cinci zile. Cei mai expuşi sunt cei cu vârste cuprinse între 20 si 40 de ani, a căror sistem imun puternic reacţionează virulent la virus.

Aveam 2 din principalele 6 simptome. Ba chiar 3 dacă adaug şi uşoara stare de oboseală. Mi-era clar. Fie aveam o formă atipică (şi cu atât mai gravă) a virusului AH1N1, fie sistemul meu imunitar, întărit de atâta sport, se lupta furibund cu boala.

Luni dimineaţă, cele mai negre vise ale mele s-au adeverit. Prietena şi colega Eliza îmi spune că a avut fix aceleaşi simptome. Deci nu era nimic din ce aş fi fost expus doar eu şi Ioana (nu ştiu, gen termite în pereţii casei care emană gaz toxic etc.). Era ceva mult mai general, ca o epidemie. Gripă porcină! Am aşteptat reapariţia durerilor şi, evident, pe la amiază le-a simţit din nou. Dureri de cap şi dureri musculare. Ioana îmi zice că nici ea nu se simte tocmai OK. Eliza mâncase o şaorma şi cred că o durea stomacul mult prea tare cât să mai sesizeze durerea de cap şi durerile musculare. După alte vreo două cafele, pe seară, durerile m-au lăsat. E clar, sistemul meu imunitar puternic încă se luptă cu gripa şi câştigă bătălie după bătălie. Rămâne de văzut dacă va câştiga şi războiul. Au trecut deja două zile. Mai am trei şi voi afla adevărul.

În final, aş vrea să vă dau şi un sfat, despre cum să vă apăraţi de gripa porcină. Vă rog mult, nu vă uitaţi la Dr. House. Ştiu, e seducător, e cinic, nu poţi să-i rezişti. Dar zău că nu merită, o să păţiţi ca mine.

P.S. Dacă o să scap de gripa porcină sigur o să păţesc ceva din cauza loviturii de la picior. Miercuri am fript un şut zdravăn scaunului de la biroul de acasă şi mi-am învineţit degetul mic. Dacă s-a rupt vreun capilar ceva, un cheag de sânge poate ajunge oricând la creier. Or, la un asemenea scenariu, dintre toate finalurile posibile, moartea e cel fericit. 

Daţi încălzirea globală mai tare

Staţi să văd dacă am înţeles eu bine. Planeta se încălzeşte aşa că fotomodelele responsabile, care vor pacea lumii şi bunăstarea ei, se dezbracă în semn de protest. Totul pentru a mă convinge să-i iau la întrebări pe reprezentanţii mei politici în legătură cu ce fac ei împotriva încălzirii globale.

Cred, totuşi, că e o greşeală pe undeva. După ce văd clipul, îmi vine, într-adevăr, să-i contactez pe liderii politici. Dar doar pentru a le spune: „Fraţilor, daţi un pic încălzirea globală mai tare, că fetele mai au câteva articole de dat jos”.

My wish list

Pentru că se apropie o dată importantă pentru un egocentric ca mine, îmi permit, lăsând ipocrizia păguboasă la o parte, să fac un wish list cu obiecte la care visez şi pe care nu o sa le am, probabil, niciodată. Aşadar:

Playstation 3 

Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă.

Pentru că interacţionează foarte bine cu asta, cadou primit anul trecut de la dragii mei colegi.

Pentru că o să pot da movie night (pentru prietena Mazilu) cu filme în HD

Sau pentru că…

(Noua generaţie PS3 e mai ieftină şi mai slim – ocupă mai puţin loc în living. Cea veche e la ofertă acum, fix la preţul celei noi)


Sau

Wii 

Pentru că în orice bărbat adult de 32 de ani se ascunde un puşti iresponsabil căruia îi stă gândul la joacă… şi mai are şi prieteni (prietene) care fac fix acelaşi lucru.

Pentru că se apropie sezonul de iarnă, ne expiră abonamentul la bazin, iar asta o să-mi dea senzaţia că încă mai fac ceva sport în casă.

Pentru că se pot face delicioase filmuleţe compromiţătoare cu prietenii schimonosindu-se in faţa televizorului. (Mazi, cât dai să nu public material ilustrativ aici)

Pentru că movie night-urile se pot transforma astfel în wii night.

(Şi wii-ul taman ce s-a ieftinit. Aici există şi un inconvenient, wii-ul e alb şi strică feng shui-ul Ioanei din living. Dar cred că poate fi ascuns pe undeva)


Sau

Canon PowerShot SX 110 IS 

Pentru că m-am săturat de săpuniera mea care nu e în stare sa facă o fotografie de bun simţ, iar locuri de belşugărit şi de împărtăşit apoi prietenilor mai sunt o groază

Pentru că, deşi ştiu că e un aparat mai degrabă prost, sunt de asemene conştient că nu o să folosesc niciodată un DSLR cât să merite investiţia. Nu vreau să car obiective, genţi, body-uri grele, baterii propietare sau mai ştiu eu ce.

Pentru că e mic, uşor, simpatic, şi e Canon. A, şi are mai puţini pixeli decât altele ceea ce, pentru cei care nu ştiu, e un lucru foarte bun.

(Asta pare că se scumpeşte pe zi ce trece, nu se ieftineşte. Iar camerele foto noi par să fie tot mai proaste şi mai scumpe. Canon PowerShot SX 110 IS – mi se pare un compromis rezonabil)

Bucătăria porno

Oricine, văzând un film porno (să ridice mână ala care nu recunoaşte că se uită), şi-a dorit la un moment dat o rezoluţie mai mare, o imagine mai clară, un close-up mai bun. În sprijinul consumatorilor de porno, adică al oamenilor, s-au inventat, după cum ştiţi, formatele video HD.

Citeam mai demult că, la fel ca în războiul standardelor pentru videocasete, şi în războiul HD DVD – BluRay un cuvânt greu de spus în impunerea câştigătorului l-a avut industria porno. Aşa cum pe vremuri noi am ajuns să avem casete VHS şi nu Beta pentru că industria porno a preferat acest format, acum avem BluRay şi nu HD-DVD şi pentru că filmele porno ajungeau mai uşor la adolescenţii plini de coşuri, cărora părinţii au făcut greşeala să le cumpere PS3.

Graţie lor o avem noi azi pe Stoya, în 1080p, pe discul albastru.

Şi totuşi, ca să revin la bucătăria din titlu, cât de mult putem împinge obsesia noastră pentru detalii, acum că tehnica ne-o permite?

Ieri am văzut pe un blog culinar pozele astea (click pe ele pentru a le vedea la rezoluţia nativă):

Bun macro, nimic de zis, dar să vezi asta pe un blog culinar e (şi acum justific preambulul) ca şi cum te-ai uita la un film porno HD, filmat atât de aproape încât poţi vedea porii actriţelor, câte un fir răzleţ de păr şi, Doamne fereşte, vreun coş neacoperit de machiaj. Nu mai e nimic fun, e deja anatomie. Sau, din punct ce vedere culinar, nu te mai gândeşti la cât de bună e mâncarea, ci îţi aminteşti de manualul de chimie organică…

Şi, ca să fac un pic de reclamă prietenilor, eu prefer în continuare pozele de aici :)

Un prost pe zi. Azi, eu!

Sursă foto: MediafaxFoto

Ca şi cum nu era de ajuns că o sa-mi las de săptămâna viitoare maşina în service pentru câteva zile bune (jur că n-a fost vina mea, dovadă că mi-o repar pe RCA-ului boului care mi-a tăiat faţa fără să se asigure), azi mai era să-mi las şi permisul în mâinile unui poliţist de la rutieră.

Nu ştiu dacă vi se întâmplă şi vouă, dar eu m-am trezit, de exemplu, cu un set de vorbe care mi-au rămas, fără să vreau, întipărite în minte şi mă surprind, din când în când, meditând tâmp la valabilitatea lor universală. O astfel de vorbă e cea spusă hâtru de un poliţist gras în ziua în care am dat examenul auto: „Să nu credeţi că noi suntem aici să vă dăm permisul… (pauză pentru efectul dramatic). Noi vi-l împrumutăm. Pentru că tot la noi se întoarce. Mai devreme sau mai târziu…”

Ce glumă proastă mi-am zis eu atunci, imaginându-mi cum o repetă, cu acelaşi ritm şi cu aceeaşi pauză dramatică, în faţa fiecărei serii de candidaţi timoraţi. Şi acum mi se pare de rahat, dar cred că e şi ceva adevăr pe acolo, că prea aleargă poliţiştii după sărmanii şoferi să le ia carnetele de parcă n-ar fi ale lor (ale şoferilor).

Dar revenind la mine şi la prostia mea de azi. Cum conduceam eu, pe la amiază, proaspăt ieşit de la bazin şi de la saună, cu sângele îngroşat şi gândul aiurea, intru pe Magheru. Aici, un poliţist, deşi era roşu la semafor, îmi face semn să trec. Trec fericit, gândind că e şi poliţia bună la ceva, şi ajung la Romană. Aici, evident alt poliţist. Semaforul era însă verde aşa că, dacă m-aş fi gândit mai bine la schema poliţist-semafor de mai devreme, ar fi trebuit să intru în alertă şi să opresc. Dar n-am făcut-o. Intru în intersecţie şi văd că poliţistul ridică mâna dreaptă, vertical, deasupra capului ca şi cum m-ar saluta. Mă abţin cu greu să nu-i fac şi eu cu mâna, şi accelerez. Poliţistul fluieră şi mai tare, vizibil iritat, şi se aşează chiar pe bandă mea blocându-mi calea. „Hm”, îmi zic, deci chiar pe mine mă saluta, nu pe şoferii din spate. Îl văd că zice ceva, dar nu aud ce. Prin urmare mă mai apropii vreo 2 metri de el, să aud mai bine. Poliţistul turbează: „Am spus să daţi înapoi!”(de fapt, grafierea corectă e: AM SPUS SĂ DAŢI ÎNAPOI!!!!”)

Aici e timpul pentru o altă paranteză: nu vi se pare stupidă ambiţia asta a poliţiştilor ca, după ce ai făcut, evident, o prostie, să te pună să o repeţi!? Adică: Să zicem că eşti pieton şi traversezi pe roşu. Mai ai doi paşi de făcut până la trotuarul celălalt şi te vede un poliţist care te fluieră şi te obligă să te întorci. Tu, nedumerit, mai dai să faci un pas. Ok, ai comis-o, dar mai ai doar un pas şi jumătate şi o să fii iar în siguranţă pe trotuar. Poliţistul, isteric, nu şi nu, tu trebuie să te întorci, tot pe roşu, evident, şi să aştepţi culoarea verde a semaforului. E cam acelaşi lucru l-a făcut şi cu mine. Mai aveam fix un metru şi ieşeam din intersecţie. E, nu, a trebuit să dau înapoi, toată intersecţia, să treacă coloana oficială şi apoi să reintru frumos, regulamentar, la semnalul lui.

E inutil să vă mai zic că semnalul lui a fost urmat de un alt semnal de tragere pe dreapta. Mă rog, pe stânga în cazul astă. Se prezintă şi-mi cere actele. Eu îmi cer scuze. El că ce voiam să fac, să dau peste el, eu încerc să-i explic că pur şi simplu am crezut că le face semn celor din spate. Se uită în acte. Eu îmi amintesc ceva şi îi smulg talonul din mână. Era talonul de la altă maşină, aşa că mă pun pe scotocit după al meu. Îl găsesc şi, într-un final, îl dau pe cel bun. Face o referire la reţinerea carnetului, eu fac feţe feţe, mă întreabă dacă conduc din 2006, eu zic că da, el, dacă numai duminica, eu sunt dispus să zic că da, numai să-mi dea carnetul înapoi. Mă gândesc să-mi trag faţa nevinovată aşa, care avea un succes nebun la secretara de la facultate când făceam câte o prostie. Mi-o trag. El se uită fix la mine şi-mi zice că nu vede nimic de râs în asta.

După o tăcere destul de lungă (e clar lucru, poliţiştii ăştia nu numai că ştiu ce e ala efect dramatic, dar ştiu să-l şi folosească) îmi înapoiază actele şi-mi recomandă să fiu mai atent. „Nu de alta, dar să nu faceţi, Doamne fereşte, şi vreun accident”, mai adaugă poliţistul privind în treacăt aripa mea stânga distrusă şi bara din faţa care atârnă într-o poziţie nefirească, ca mai apoi să se întoarcă impasibil în intersecţie.

Cine n-are Mazilique să… cumpere de la ea

Întrerup seria de cârcoteli pentru o postare de mulţumire.

Recunosc, sunt răsfăţat de soartă. Nu numai că, de când a început criza, primesc pacheţele absolut delicioase de la jumătatea mea mai bună, despre care o să scriu, în curând, mai pe larg (despre pacheţele adică, nu despre jumătate), dar, din când în când, prietena Mazi mă răsfaţă la rândul ei cu handmade yummy treats and tasty sweets.

Dacă săptămâna trecută am avut parte de nişte tagliatele cu pesto care mi-au plăcut la nebunie (nu numai pentru că îmi plac pastele, dar astea erau fix cum trebuie, un pic al dente şi cu un sos pesto homemade cum nici la restaurantele italiene nu găseşti tot timpul), săptămâna aceasta am primit cel mai bun companion pentru dependenţa mea de cafea – câţiva biscotti din ceea ce pare a fi cel mai bun batch al lui Mazi de până acum. Asta înseamnă că, în timp ce precedenţii erau foarte buni, ăştia erau chiar foarte foarte buni. I-am degustat pe îndelete, i-am terminat acum câteva minute şi, încă sub influenţa lor, închei rândurile de faţă.

Totuşi, darurile lui Mazi mi-au creat şi câteva probleme destul de grave.

Prima este că am ajuns să-mi urăsc aparatul de fotografiat – o săpunieră ieftină cumpărată pe fugă într-un concediu după ce am descoperit că tocmai mi se stricase ixus-ul meu. Am făcut câteva poze, însă, de teamă că vor face mai degrabă deservicii abilităţilor lui Mazi, le-am alăturat şi versiunile bune, realizate chiar de Mazi, al cărei talent culinar pare să fie serios concurat de cel de fotograf.

A doua problemă a fost invidia. Invidia colegelor de birou, care, după ce au şuşotit ceva vreme privind frumoasele pacheţele de la Mazi, şi-au luat inima în dinţi şi m-au întrebat cât trebuie să plătească pentru a primi şi ele pacheţele de la Chez Mazilique.

N-am ştiut ce să spun, dar le-am recomandat ce vă recomand şi vouă. Aruncaţi un ochi pe blog, eventual comentaţi, atrageţi atenţia „Chef-ului” şi, cine ştie, poate intraţi şi voi în posesia unui pacheţel.

Noua mea jucărie pentru alergat

De ieri am o nouă jucărie. Un iPod Shuffle 3G de 2 Gb.

Am vrut un mp3 player foarte mic pe care să îl folosesc în principal (dacă nu exclusiv) când alerg. Nu voiam să dau mulţi bani pe el (maximum 250 lei), dar voiam să aibă măcar performanţe medii. Şi musai clips cu care să-l prind de trening.

Prima surpriză, căutând prin magazinele de la noi (atât online cât şi offline), a fost să constat că oferta de mp3 playere cu clips este extrem de redusă. Ceva de la Sansa şi un Samsung destul de mărişor, cu o clama ataşabilă. Altfel, o mulţime de prostioare mici, de la Samsung, Philips, Creative, dar fără nici un sistem de prindere rezonabil.

În final am avut de ales între iPod shuffle şi un Sony Wearable MP3 player. Cum cel din urmă depăşea bunişor bugetul şi nici nu voiam să par ca un maimuţoi extraterestru cu antenuţe alergând prin parc, am ales iPod Shuffle. Din păcate n-am mai prins lichidarea de stoc la iPod-urile din generaţia anterioară, care îmi par în continuare mult mai practice, aşa că pentru 262 lei m-am ales cu noul iPod Shuffle de 2 Gb.

La ce concluzii am ajuns după alergarea de azi:

Plusuri 

- E incredibil de mic şi de uşor – doar 10.7 grame. Nu există riscul să alunece, de orice l-ai prinde.

- Calitatea audiţiei e peste media playerelor cu care am avut de a face. Fireşte, puriştii vor bombăni, dar pentru mine e absolut satisfăcător.

- Căştile nu alunecă, cum mă temeam că se va întâmpla.

Minusuri 

- Formatul proprietar al căştilor. Fiind controlat prin intermediul unor mici butoane plasate pe cablul caştii din dreapta, playerul nu suportă decât căşti speciale.

- Cablul relativ scurt. Prins de buzunarul pantalonilor de trening, căştile sunt aproape fixe, iar eu nu sunt înalt. Cineva mai înalt va fi nevoit să-i găsească un alt loc de prindere.

- Nu e propriu-zis un minus, dar modalitatea de control necesită un pic de timp pentru acomodare. Apoi devine fun…

PS. Instalarea iTunes m-a readus în faţa unui mai vechi motiv de enervare. Niciodată când se vorbeşte de rata ridicată a pirateriei din România nu se pomeneşte şi de lipsa posibilităţilor legale de a cumpăra muzică online. iTunes Store nu vinde muzică în România, deşi vinde aplicaţii pentru iPhone sau iPod touch. La fel şi celelalte magazine care distribuie conţinut digital online. Cine îmi spune cum pot cumpăra, legal, albumul asta,  pe care îl caut de un an, primeşte cadou orice album doreşte.

PPS. Şi că tot veni vorba de muzică, vreau recomandări de muzică pentru alergat. ("Motivaţională" aşa :) dar nu stupidă)  Azi m-am delectat cu asta, dar mai vreau şi altele.

De ce vreau să fiu cocalar în SUV

Păi ca să-mi las şi eu maşina aşa şi să-l blochez pe fraierul ala cu Yarisul portocaliu care mai şi plăteşte pentru parcare. Şi să nu-mi facă Poliţia nimic. Şi ca să nu-mi ridice nimeni maşina, că cine naiba ar îndrăzni să ridice un SUV cu dotări de lux (tapiţerie din piele, cutie automata, xenoane şi brăduţ, mă rog, deflin parfumat).

Aici trebuia să fie o postare plină de nervi şi frustrare. Până la urmă am scris-o în altă parte. Aici nu-mi rămâne decât să-mi subliniez naivitatea. Totdeauna am crezut că prostului, nesimţitului sau imbecilului nu trebuie să îi răspunzi cu aceeaşi monedă, să nu te cobori la mintea lui (mai ales daca e mai mare decât tine). Dacă cineva te blochează în parcare nu-i rupi ştergătoarele şi nu-l laşi fără ventile la roţi, ci chemi poliţia să-şi facă treaba pentru care e plătită din banii tăi.

Ce s-a întâmplat după ce am chemat poliţia, puteţi citi aici.

Cum n-am înţeles eu nimic dintr-un un spectacol de dans

sursă foto: http://www.cndb.ro/

De teamă, probabil, să nu devin total incult, după cele vreo sută şi ceva de episoade din Stargate văzute în decurs de o lună, Ioana m-a dezlipit de tastatură şi m-a scos în week-end la un spectacol de dans. Dans contemporan. La Centrul Naţional al Dansului. Ba chiar în cadrul unui festival, o platformă cu cele mai reprezentative, se pare, producţii de gen. Totul grupat sub titlul „Băi efemerule!”, chestie pe care, deşi am făcut oareşce speculaţii cu privire la ce înseamnă, nu pot spune cu mână pe inimă că am înţeles-o. Şi nu a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles, semn că procesul meu de prostire a trecut deja de punctul de unde devine ireversibil.

Al doilea lucru pe care nu l-am înţeles a fost chiar spectacolul. Ceva despre 3 persoane, 2 tipe şi un tip, şi relaţia dintre ele. Din păcate programul evenimentului a ţinut să mă dezumfle încă de la început. Nu, nu era vorba de un trio erotic şi spectacolul nu îşi propunea să surprindă relaţia din perspectiva asta.

Din fericire, spectacolul a fost scurt – 20 şi ceva de minute, aşa că de data asta n-am apucat să adorm. Am apucat să observ câteva amănunte şi să fac câteva constatări, pe care le trec mai jos cu liniuţă. Mai mult nu m-a dus capul :)

- Îmi imaginez că e un pas important în istoria dansului, dar dansul fără muzică e ciudat. Pe bune. Sau cel puţin ce am văzut eu nu reuşea să mă facă să-mi scot din cap întrebarea „Bine, bine, dar Radiohead când începe?”

- Se pare că aveam o imagine falsă despre silueta dansatoarelor. Mă gândeam că mobilitatea extremă e strâns dependentă de silueta extrem de subţire. Vax. Una dintre dansatoare era masivă bine. Nu grasă, dar masivă. N-aş fi vrut să-mi dea o palmă…

- Celălalt mit legat de dansatoare a rămas încă în picioare. Nici astea nu aveau sâni mari.

- Există nişte converşi speciali pentru dans modern. Nu vă gândiţi la balerini, ci la ceva din linia All Star. Mă rog, nu cred că erau chiar Converse (că nu-s pe site-ul producătorului), dar arătau ca şi cum ar fi, doar talpa era un pic diferită, cam în genul ăsta.

- A fost şi o parte bună (pe lângă aia că a durat puţin). La spectacolul asta n-a umblat nimeni gol băgându-şi degetele pe gât încercând să vomite (cum mi-a povestit sora-mea că a văzut în acelaşi loc vineri) şi nici nu a urinat nimeni pe scenă (ca într-un alt spectacol văzut de Ioana şi Mazi acum câţiva ani)

Cum m-am lămurit că nu-s suficient de cultivat pentru dansul contemporan, o să-mi mai supun la test receptivitatea artistică la un spectacol de operă. Contemporană dacă se poate.

Inglorious Basterds sau holocaustul ca bandă desenată

Aşezat comod în scaunul ergonomic de la multiplex, sorbind din cola şi ronţăind popcorn, priveşti cu sufletul la gură recitalul de o cruzime aproape fascinantă al ofiţerului SS. Vezi cum ţăranul francez, la început imperturbabil, se înmoaie precum o cârpă doar ascultând cuvintele de o elegantă hipnotică ale celui poreclit „vânătorul de evrei”. Înţelegi cu groază că totul se petrece la doar câţiva centimetri deasupra familiei de evrei, ascunsă sub casă. Îţi doreşti că podeaua, care tot scârţâie rău prevestitor, să îi protejeze până la capăt pe fugari, dar, evident, filmul se joacă cu aşteptările tale, iar evreii sunt descoperiţi şi ucişi.

Şi asta face Tarantino tot filmul, se joacă cinic cu aşteptările tale, frustrându-le dar, mai ales, gratificându-le, totul culminând (evident) cu un climax anti-istoric cu rol cathartic, extrem de cinematografic.

Este fix filmul despre holocaust pe care să-l priveşti comod din fotoliul de la multiplex, simţind răzbunate toate atrocităţile făcute de nazişti atât în filmul asta, cât şi în toate filmele şi în toate cărţile de istorie de până acum. E fix finalul de care „istoria bună” ar fi avut nevoie. E ceea ce mintea oricărui copil hrănită cu filme de acţiune hollywoodiene îşi imagina că ar fi trebuit să se întâmple cu adevărat, în timp ce privea nedumerit pelicule precum „Pianistul” sau „Lista lui Schindler”.

De ce nu apăreau Stallone, Bruce Willis sau Arnold să rezolve problema? (Mă rog, Bruce Willis apare într-un film cu nazişti, dar cea mai mare vitejie a lui e să se sacrifice pentru a-i scăpa pe ceilalţi.) Unde era eroul american de acţiune când lumea avea cea mai mare nevoie de el? Iată că, acum, Tarantino ni-l oferă, întruchipat de Brad Pitt, ucigând, scalpând sau însemnând soldaţi nazişti. Coborât parcă din benzile desenate, alături de ceilalţi „bastarzi” (Evreul Urs, de exemplu, omoară nazişti cu bâta de baseball, visându-se pe teren), are aceeaşi profunzime şi liniaritate ca a personajelor din Sin City (Quentin Tarantino special guest director). Şi, evident, salvează lumea şi (re)scrie istoria.

Propunând o istorie alternativă, regizorul ne serveşte fix versiunea extrem de digerabila si entertaining a războiului şi a holocaustului. Iar singurul disconfort pe care îl simţi nu e provocat de imaginile violente - de la Saw încoace nimic nu te mai poate surprinde - ci e faptul că, după ce ai băut cola, trebuie să te duci la wc, iar filmul ţine două ore şi jumătate.

Din sală ieşi mulţumit, ăia buni au învins. Arunci punga goală de popcorn şi paharul de cola la coş şi pleci spre casă satisfăcut. Odată cu finalul incendiar şi, recunosc, memorabil, ai trăit catharsisul. Un catharsis de care, însă, câteva milioane de oameni nu au avut parte… Iar asta îmi pare un pic cinic.

PS. O tipă blondă de lângă noi – mi-a povestit Ioana – îi spune ceva indescifrabil prietenului ei. La care el replică „Nu, nu a aşa a murit Hitler!...”